literatura s-a sinucis

romanul are o pasiune morbida pentru drama. 

fiecaruia dintre noi ii place sa fie in centrul atentiei, cine spune ca nu minte cu nerusinare. fiecare clipa petrecuta in lumina reflectoarelor ne face sa ne simtim vii, importanti, ne face sa credem ca nu suntem doar puncte de suspensie ancorate in neantul unei existente futile. teoria multiversului spune ca suntem totul si nimicul in acelasi timp. nu stau sa divaghez pe marginea acestei teorii, o accept, o consider o filosofie de viata decenta raportandu-ma la multitudinea de filosofii de viata care asteapta sa fie imbratisate in societatea actuala. (spun actuala, nu contemporana cu un scop - ce e azi de actualitate maine va fi doar biti de informatie inutila in vasta entitate numita internet, contemporanul are trecut, prezent si viitor, actualul are doar prezent.) asadar, daca suntem totul si nimicul in acelasi timp inseamna ca nu este nicio diferenta intre tot si nimic? in principiu, nu, nu este nicio diferenta. totul si nimicul se contopesc cu brio intr-o gogoasa numita univers, diferenta este data doar de perspectiva: totul celorlalti este nimicul nostru si totul nostru este nimicul celorlalti. hazardat? poate, dar ma duce la ce vreau sa spun, asa ca ma doare fix in pula. de ce sa fim nimic cand putem fi totul? de ce sa fim totul cu portia cand putem fi totul permanent?

egoismul intrinsec naturii umane dicteaza spiritului sa se razvrateasca impotriva perspectivelor multiversului: vrem totul sau nimic, vrem acum sau niciodata, niciodata oricat, oricum, totdeauna prin prisma unor conditii stabilite de noi si doar de noi. avem libertatea asta, dumnezeu a murit sau noi l-am omorat cautand cunoasterea cu orice pret pentru ca noi si doar noi si numai noi putem decide ce e bine si ce nu. si ce-i mai bine decat sa ai totul acum? astfel ne agrenam intr-o lupta cu perspectivele pentru a intoarce toate oglinzile in unghiul potrivit care ne acopera negul de pe obrazul stang si parul din nas. daca rezolvam si cu privirea sasie si frizura de bubico tavalit in colb, totul e perfect.

aceasta lupta cu perspectivele e un lait-motiv in literatura de secole - probabil vreun psiholog smecher deja a patentat sindromul donquijote. problema e ca nimeni niciodata nu a descoperit reteta perfecta pentru anularea perspectivelor. unii au spus ca trebuie sa-ti vinzi sufletul diavolului, altii au spus ca trebuie sa fii geniu, altii ca e imposibil. unii au descoperit anularea perspectivelor dupa momentul trecerii din 3d in 4d. m-am cacat putin pe mine, nu vor intelege referinta decat cei care au aprofundat putin teoria multiversului. unii au descoperit ca perspectiva se uniformizeaza dupa moarte, asta am spus. avem nenumarate exemple de artisti al caror talent a fost recunoscut abia dupa moarte incat incepem sa devenim confuzi. atat de confuzi incat in lupta cu perspectivele si in goana egoista de a transforma nimicul nostru in totul tuturor uitam ca perspectivele se anuleaza doar pentru spiritele care vibreaza lin, cu frecventa multiversului, nu pentru spiritele care vibreaza cu frecventa urii acumulate de-a lungul timpului ca urmare a incapacitatii de a depasi anumite praguri existentiale. (pragurile existentiale pot fi complexe, abuzuri, esecuri, dependente reale sau imaginate, in caz ca ma exprim ambiguu.)

si ajungem in punctul de inceput: romanul are o pasiune morbida pentru drama. 

existenta fiecaruia este presarata cu episoade negative, n-am cum sa neg acest lucru. fiecare asistam sau luam parte efectiv la morti, sinucideri, accidente, abuzuri de tot felul. de la bataia cu cureaua la fund primita in copilarie, la moartea unor persoane iubite, de la dependente stupide autoinduse la abuzuri sexuale care lasa traume pentru toata viata, fiecare avem impresia, cel putin in anumite momente, ca nu exista om care sa sufere cat am suferit noi. si egoismul ne impinge sa scoatem suferinta aceea la parada pentru ca egoismul altora le dicteaza sa se hraneasca cu durerea expusa public ca pepenii la piata. uneori avem impresia ca durerea noastra este izvorul unor acte artistice de un geniu unic si irepetabil, iar asta ne poate impinge la gesturi ireversibile cu repercusiuni departe de asteptarile initiale.

o poeta a anuntat pe facebook ca se sinucide pentru ca parintii ei nu o inteleg. o femeie de 39 de ani a inghitit niste pastile si a asteptat sa moara in timp ce statusul ei avea vreo 400 de comentarii si 300 de shareuri. nu a murit, a aparut in schimb pe toate siteurile de stiri si a dat multora, inclusiv mie, prilejul sa scrie pe marhinea acestui nonsubiect. a fost catalogat ca un protest pentru poezie si poeti. bullshit! imediat iesita din spital a spus ca nu a fost inteleasa nici ea, nici cartea ei. unii se vor grabi sa o citeasca imediat dupa episodul acesta, altii o vor declara geniu (pentru a gadila un orgoliu bolnav), eu zic doar ca e proasta. tastele au innegrit zeci de pagini de blog cu durere si cu teorii despre conditia poetului in societatea contemporana, fara a lua in seama faptul ca in societatea actuala nu mai exista meseria de poet. 

acum vreo doi ani facea ravagii un text intitulat "am 38 de ani si sunt poet" in care un poet contemporan se plangea ca nu isi poate plati facturile pentru ca el nu stie sa munceasca, el stie doar sa fie poet. poze de induiosat un public de casnice cu blogul in batista. inca de atunci am zis ca arta trebuie facuta pentru arta si nu pentru recunoastere. arta nu poate fi nimicul tau pe care-l prezinti ca fiind totul tuturor, arta este totul tau cand accepti ca esti nimicul nimanui.

istoria se repeta cu o ciclicitate ametitoare. poezia e un moft si nu-ti poti permite mofturi pe burta goala. da, sunt un jeg de om pentru ca-mi permit sa judec. e dreptul meu sa fac asta, drept dat de expunerea unei drame goale in bataia pustii unui public care oricum digera tot mai greu pretentiile de artist ale unor spirite lipsite de geniu. o poeta a anuntat pe facebook ca se sinucide si m-a durut in pula. ma bucur ca nu a murit, nu pot fi rau cu mortii, insa oamenilor vii le pot spune ca-s prosti si idioti. nu poti imputa nici societatii, nici parintilor alegerile tale. si nu vreau sa aud ca poet te nasti, nu devii. uitati-va la marii poeti, prostilor! acum numiti-mi un mare poet care a avut doar "meseria" de poet. nu poti face poezie pe burta goala si nimeni nu te va plati sa faci poezie. daca ajungi la 40 de ani si nu stii asta, ai trait degeaba. "mana intinsa care nu spune o poveste nu primeste de pomana" este echivalent cu "povestea care doar plange fara sa munceasca e povestea unui om ratat".

nu am mai scris pe blogul asta de cativa ani, il redeschid astazi ca sa transmit un mesaj in eterul online-ului, un mesaj care sper sa dainuie in bitii contemporanului: literatura s-a sinucis! nu mai exista public pentru literatura, cei care scriu sunt cei care citesc si doar putini mai dau banii pe o carte printata. literatura este o laba in cerc, o spirala de purificare prin urinoterapie care plange ca nu are loc pe canapeaua lui maruta sau pe statul de plata al vreunui minister. arta continua sa traiasca prin cei care nu se sinucid si o accepta ca pe evadare din mundan, nu ca pe filosofie de viata.

aruncati cu piatra, eu am aruncat si imi asum.